De ce prizele de aer decorative persistă în designul auto

Analizăm istoria și rolul prizelor de aer false în designul auto: de la VentiPorts la obloane active, impactul EV-urilor, controverse și onestitate vizuală.

Ideea unei prize de aer în designul auto a părut mereu onestă. Dacă există o deschidere în caroserie, pare firesc să răcească ceva, să dirijeze fluxul de aer sau să contribuie la performanțe. Totuși, istoria arată că această presupunere n-a fost niciodată pe deplin adevărată — iar astăzi, cu atât mai mult.

Unul dintre cele mai timpurii exemple documentate de elemente de ventilație decorative, fără rol tehnic real, a apărut la sfârșitul anilor ’40, odată cu VentiPorts de la Buick. „Porturile” din aripile față arătau tehnic, aproape mecanic, dar nu erau gândite ca un sistem autentic de răcire. Scopul lor era vizual: să sublinieze statutul, mișcarea și un sentiment de putere. În timp, VentiPorts au devenit o semnătură de marcă, întărind ideea că ceva poate arăta funcțional fără să aibă o funcție propriu-zisă.

Această dualitate s-a răspândit pe măsură ce designul auto a evoluat. La sfârșitul anilor ’60, modele precum Ford Mustang Mach 1 erau oferite din fabrică cu prize pe capotă nefuncționale, deși existau separat și versiuni funcționale. Deja atunci, noțiunea de „hood scoop” admitea ambele interpretări: fie alimenta cu aer compartimentul motor, fie contura personalitatea mașinii.

Paradoxal, progresele ingineriei au împins soluțiile decorative și mai departe. Vehiculele moderne, în special cele electrice, cer mai puține prize deschise pentru răcire. Aerodinamica a devenit prioritate, iar constructorii au adoptat sisteme precum obloanele active ale grilei, care se deschid doar când răcirea este cu adevărat necesară. În restul timpului rămân închise, pentru a reduce rezistența la înaintare și a crește eficiența. Pe măsură ce deschiderile reale dispar, așteptarea unei fețe frontale curajoase, cu aer tehnic, rămâne.

Aici intervine desenul. Prizele de aer decorative le permit mărcilor să păstreze o apariție sportivă sau agresivă fără să compromită aerodinamica, ambalarea componentelor sau costurile de producție. O logică similară se vede și la evacuările „false”, unde elementele tehnice reale sunt ascunse din motive de gestionare a temperaturii, siguranță și cost, în timp ce exteriorul păstrează un limbaj vizual familiar. Atunci când forma livrează promisiunea fără a complica partea tehnică, rezultatul poate fi coerent și convingător.

În ultimii ani, însă, granița dintre stil acceptabil și design înșelător a devenit mai sensibilă. Publicul de azi evaluează mașinile nu doar prin felul în care arată, ci și prin funcțiile verificabile. O controversă recentă în jurul Xiaomi SU7 Ultra a ilustrat această schimbare: un element decorativ prezentat ca funcțional a atras critici publice și o scuză oficială. Problema n-a fost imitația în sine, ci diferența dintre promisiune și realitate.

În același timp, unii producători încep să-și reconsidere abordarea. Mai ales în zona premium, se accentuează ideea de onestitate vizuală, unde elementele la vedere sunt așteptate să aibă un rol real — cel puțin pe modelele de vârf sau de performanță. Nu înseamnă dispariția ornamentelor, ci mai degrabă o comunicare mai clară cu cumpărătorii.

Povestea prizelor de aer false nu este despre înșelăciune. Ea reflectă tehnologia în schimbare, așteptările în mișcare și rolul tot mai nuanțat al designului auto. Ceea ce altădată exprima vizual puterea și progresul se află acum la intersecția dintre inginerie, marketing și încredere — iar acolo se va decide și viitorul acestor soluții. Iar când forma și funcția își dau mâna fără promisiuni în exces, credibilitatea vine de la sine.